Pandemia ne-a adus în viețile noastre măștile. Contestate de unii, făcute obiecte de fashion de alții, necesitatea sau obligativitatea purtării măștii ne-a pus pe toți în fața unor noi realități. Dar, cum s-au adaptat muncitorii asiatici la purtarea măștii? Foarte bine! De ce?

În Japonia, până la începutul perioadei Meiji, în 1868, oamenii erau deja descriși în diverse opere de artă cu gura acoperită. Și în ultimele decenii ale anilor 1800, în timp ce Japonia se grăbea să se modernizeze și să ajungă din urmă occidentalii, îngrijorările legate de infecții au însemnat că tot mai mulți oameni achiziționau măști de pânză pentru a se proteja.

Obiceiul de a purta mască facială a continuat în Japonia în primii ani ai secolului al XX-lea, când pandemia masivă de gripă a ucis între 20 și 40 de milioane de oameni din întreaga lume – mai mulți decât au murit în Primul Război Mondial. Acoperirea feței cu eșarfe, voaluri și măști a devenit un mijloc predominant de a preveni boala în multe părți ale lumii, până când epidemia a dispărut în cele din urmă la sfârșitul anului 1919. Câțiva ani mai târziu, Marele Cutremur Kanto din 1923 a declanșat un infern. După cutremur, cerul a fost umplut cu fum și cenușă săptămâni întregi, iar calitatea aerului a suferit luni de zile după aceea. Măștile faciale au devenit un accesoriu tipic pe străzile din Tokyo și Yokohama. O a doua epidemie globală de gripă în 1934 a consolidat relația “amoroasă” a Japoniei cu masca facială, care a început să fie purtată cu regularitate în lunile de iarnă – în primul rând, având în vedere obsesia Japoniei legată de amabilitatea socială – de către persoanele care sufereau de răceală, dorind să evite transmiterea.

Apoi, în anii 1950, industrializarea rapidă a Japoniei după cel de-al doilea război mondial a condus la poluarea aerului și la creșterea cedrului japonez bogat în polen, care a înflorit din cauza creșterii nivelului de dioxid de carbon. Purtarea măștii a trecut de la o chestiune sezonieră la una pe tot parcursul anului.

Înainte de pandemie, japonezii cumpărau măști în valoare de 230 de milioane de dolari, iar țările vecine care se confruntă cu probleme de poluare – în special China și Coreea – au adoptat, de asemenea, această practică. Apoi, practica s-a extins la multe alte țări din Asia.

Desigur, poluarea este peste tot. Deci, de ce tendința de purtare a măștii a fost limitată în primul rând la țările din Asia?

Motivul de bază ar putea fi filosofic: Toate cele trei țări au fost în mare parte influențate de taoism și de preceptele de sănătate ale medicinei tradiționale chineze, în care respirația este un element central pentru o sănătate bună.

„‘Qi’este un concept central în cosmologia chineză – și, prin urmare, în fiziologie – având în general legătură cu energia și vaporii”, explică Michelle M. Ching, un practicant certificat de acupunctură și medicină pe bază de plante din Los Angeles.

Când qi-ul corporal este epuizat sau mișcarea acestuia este tulburată, se dezvoltă durere și boli. Deci respirația este esențială pentru a menține un bun qi în corp.

Concluzia este că în Asia de Est, predilecția către utilizarea acoperirii feței pentru a preveni expunerea la aerul „rău” este ceva care precede teoria germenilor și se extinde chiar în bazele culturii acestei zone.

În ultimii ani, studiile au constatat că printre mulți tineri japonezi, măștile s-au transformat într-o barieră socială. Adolescenții perfect sănătoși purtau mască înainte de pandemie, împreună cu căștile audio, pentru a semnala lipsa dorinței de a comunica cu cei din jur. Acest lucru este valabil mai ales pentru femeile tinere care doresc să evite hărțuirea în transportul public și care apreciază anonimatul relativ pe care îl oferă măștile.

Măștile au devenit chiar un element al stilului din Asia de Est: în Japonia, măștile chirurgicale cu modele șic sau imaginile unor personaje drăguțe puteau fi achiziționate în fiecare farmacie de colț, în timp ce la China Fashion Week, în 2016, designerul Yin Peng a prezentat o linie de „smog couture”.

Sursa – Jeff Yang, Quartz